Noaptea s-a deschis peste fruntea răvășită
Cu stele frumoase
Peste chipul împietrit de durere,
O sălbăticiune devorase inima îndrăgostitului
Sumbru în noapte e cântecul ploii de primăvară,
Sub nori înfiorarea trandafiriilor flori de păr
Nălucire a inimii, cântare și nebunie a nopții.
Îngeri de foc pășind din ochi stinși.
Nimfă du-mă-n bezne grele;
Rujă saltă-n frig pe gard,
Jale înflorește-n pântec cald,
Cruce sângerând spre stele.
În treacăt am văzut cândva
Un chip plin de durere grea
Ce-adânc și tainic înrudit mi s-a părut,
Un sol divin, tăcut –
Când îl cuprind imagini crunt lascive
În iadul voluntarelor dureri
– N-a ispitit desfrâul și nici Domnul
N-a chinuit vreo inimă precum
Și intru în seară acu,
Un vânt mă-nsoțește cântând:
Vrăjitule de aparențe, o, tu
Să simți că se luptă cu tine oricând!
Prin luminişul crângului tăcut,
De-atâta vreme nimeni n-a trecut.
Copacii goi, în lungă nemişcare,
Mă cerţi mereu, dar nu sunt eu de vină,
Ci numai ochii, – ochii tăi, vecină, –
Că ţi-am făcut potecă prin grădină…
„N-o să mai iubesc“, zisese
Biată-mi inimă naivă,
Dar văzându-te pe tine,
A căzut în recidivă.
Bostanele şi tărtăcuţa
Petrec la nunta lor, ehei!
Opt cai albaştri şi buiaştri
Hurducăind le duc căruţa,