Din iazuri suie nori fericiți;
se va termina și focul aerului
din inima nemișcată.
Mă nasc naufragiat în lumina ta,
seară de ape limpezi.
De senine foi
Tihnă dulce, nu dormi nicicând în mine,
iar într-o zi te prefaci în limpede lumină
în care lucrurile se mișcă
între limite precise:
Se ghicea anotimpul ocult
din neliniștea ploilor nocturne,
din schimbarea în ceruri ale norilor,
unduitoare leagăne ușoare;
Pierde-mă, Doamne, să n-aud
cum mă despoaie tăcuții ani scufundați,
ca să se schimbe chinul în mișcarea deschisă:
curba joasă
Seară: lumină îndurerată,
leneșe clopote se scufundă.
Nu-mi spune cuvinte: în mine tace
iubire de sunete, și ora-i a mea
Pământul meu e pe fluvii strâns lângă mare,
nici un alt loc nu are o voce atât de lentă
Mă recheamă câteodată glasul tău,
și nu știu ce ape și ceruri
în mine se trezesc:
un năvod de soare deșirându-se
Nicicând nu te-nvinse noapte mai clară
dacă te deschizi râsului și-ți pare că atingi
o întreagă scară de astre
care s-a mai coborât în vis rotindu-se
Apă închisă, somn al mocirlelor paludice
care macerezi veninuri în plăci largi,
când albă când verde în răsfrângeri,
ești aidoma inimii mele.