Țară liniștită ai cărei profeți tac
ea singură își pregătește vinul;
mai dăinuie pe dealuri din al Genezei arc
și-n inimă nu-i tremură destinul!
Ce zeiță sau zeu
se dăruie-n spațiu
că fața-i mereu
o căutăm cu nesațiu?
Un fluture aproape de sol,
ce atentă-i natura,
se mândrește cu țesătura
hainei sale de zbor.
Și să luptați cu cine,
în spini
v-ați înzeuat?
Bucuria voastră prea fină
Nu este a noastră geometrie
fereastra, simpla formă
ce fără efort circumscrie
viața noastră, enormă?
Tu îmi propui, fereastră, să aștept;
aprope că se mișcă perdeaua cafenie.
Va fi, chemării tale, spre tine să mă îndrept
sau să mă-npotrivesc? Oare ce va să fie?
E suficient într-un balcon să vezi
sau în cadrul unei ferestre
o femeie alintându-se
ca ea să fie aceea pe care o pierzi
În claritatea lor siderală nopțile triste de s-ar opri...
Trandafir, ce în cale atât de târziu te-ai ivit,
doar aceleași ușoare, delicii complete
ca și surorile tale din vară îmi vei oferi?
În tine însuți mereu desăvârșești,
mai mult decât pe tine, esența ta – rămasul.
Tulburătoarea emoție ce-n jur o risipești
e dansul.
Măsură-a-așteptării, tu, fereastră
de-atâtea ori firesc te împlinești
când viața celor dragi în viața noastră
neliniștită vine și-o primești.