Mă numesc Ion Mihaiu şi m-am născut în Vălenii de Munte, Judeţul Prahova în 1968, pe 18 noiembrie. Am asolvit şcoala generală în Comuna Teişani, unde este şi casa părintească şi unde am copilărit. Am urmat apoi cursurile Liceului Nicolae Iorga din Vălenii de Munte şi după absolvire am fost încorporat în serviciu militar. Am făcut stagiul complet într-o unitate din Haţeg, judeţul Hunedoara. După Revoluţie am absolvit Şcoala postliceală de tehnoredactori a Grupului Şcolar Poligrafic din Bucureşti şi am fost angajat la Editura Enciclopedică, pe o perioadă determinată. După doi ani am intrat în presă ca secretar de redacţie la ziarul AZI. Am fost apoi redactor şef al mai multor reviste de rebus, dintre care amintesc aici Rebus Club şi Super Careuri. Între timp am absolvit Academia de Studii Economice, cu specializarea Administraţie publică, dar am rămas în activitate tot în presă.
Sunt căsătorit şi am un copil în prag de majorat.
Am publicat primele versuri în perioada comunistă.
După Revoluţie am scris în continuare, dar din ce în ce mai sporadic şi, prins în obligaţiile părinteşti, la un moment dat nu am mai aşternut nimic. Îmi place să spun ca în această perioadă am scris o singură poezie - Rareş, copilul meu.
După 45 de ani am fos zguduit de vestea că analizele medicale sunt foarte proaste. Dintr-o dată mi-am dat seama că timpul începe să nu mai fie prietenos. A fost semnul că trebuie să reiau firul întrerupt de acolo de unde îl lăsasem…
De ce mă chinui, Doamne, cu o hârtie goală,
de ce m-ai pus să sap printre cuvinte
când carnea mea e-a gândului tău coală
pe care scrii cu riduri dinainte?
Coşciug putrezit
care se visează pădure,
pe dinlăuntru înlemnit,
pe dinafară secure.
Limpede-ţi pare cristalul rotund,
mă poartă cu sine în vidul profund,
suspendă fiinţa-mi în recea-i sclipire
cum sufletul ţine în el o iubire.
Mergeam în lungul drumului de fier
sărind febril traversă cu traversă
într-un picior de stârc, prizonier
acestui joc de-a pasărea inversă.
Hai mai aproape, nu pleca prea curând,
sunt singur rămas doar la mine în gând,
un duh rătăcind fără ţel printre umbre,
sub pământ răscolind prin culoarele sumbre!
Fă-mă, Doamne, să însemn
cât un car zidit în lemn,
cât un vierme de mătase
rozând frunzele cărnoase,
Rătăcesc pe culoarele întunecate de sub pământ
şi mă întreb cine sunt, dacă sunt unde sunt,
căci nimeni nu-şi poartă aici conştiinţa sub piele,
aici sunt doar vise cu viaţa trăită în ele.
Copilul care eram
se speria cu propria lui
imaginaţie.
Capabilă de haos e femeia
în aşezarea vieţii pe pământ
şi focurilor vii le e scânteia
arzând şi legi, şi ordini, şi cuvânt.
Locul de joacă avea un nume:
Printre pruni.
Ne adunam aici convinşi
că putem face minuni.