Dezgheață coapsa câmpului sălbatic,
Fii liniștită, mamă, cum erai,
Toți îngerii cu sângele corai
Apasă peste crucea mea apatic.
În noaptea nopții-n lună plină
Fac saltul nalt, ca de felină,
Mă prind cu dinţii de Saturn
Şi-apoi, ca orice taciturn,
Lună nouă, lună nouă,
Dă-mi motive şi când plouă
Să te scutur de podoabe,
Să fac mieilor cocioabe
deasupra unui câmp de flori
tu o să mori
și voi lăsa ca testament
buchetul anemonei de ciment
palme grunjoase
pe umerii ei
și toate-acele nume de femei
cotonogeşte fumul ăsta, Petrini!
aplecarea în sala de mese
te-a făcut să ciopârțești
obloanele se-nchid la miezul nopţii
când luna pare veștedă şi grea
iar ea
se ţine de o margine de stea
mormintele stau
parcă n-au mângâiere
morminte-n altar
cuvintele iar așteaptă-nviere
Zăvoaiele nu mai cresc,
Munţii se despăduresc,
Mările se neliniştesc,
Frunțile îmbătrânesc,
morişca albastră
tăia în felii subțiri
obrazul nostru