Norii se rup din cerul defunct,
Vântul se ţine de zgardă, jilav,
Zarea pliază din linie-n punct
Păsări planând din zborul firav.
“Iubito, atinge-ţi obrazul,
Să simţi cum din palmele mele
Topesc dinăuntru-ţi necazul,
Punându-l în bolul cu stele.
Blestemul din urmă m-ajunge,
Mă prinde în chingi de oţel,
Săgeata în inimi străpunge,
Cu vârf şlefuit dinspre el.
Ropot de umbre renaşte-ntr-o viaţă,
Cu mine, cu tine, cu noi amândoi,
Iar cu lumina, ce tulbur ne-agaţă,
N-aş mai aprinde făclia-napoi...
Rămâi cu bine, tu, iubire sfântă,
Ce stai în pragul nopţii mohorât
Şi lasă-mi gura care necuvântă
Să împietrească-n marginea de gât.
Nocturnii păstrează-n album
Poze cu vise şi fum;
Credeam că mi-e teamă în doi.
Se flutură dorinţa pe pasul meu, greoaie,
Tu mă aştepţi ca steagul rătăcit de ploaie
Şi stema se declară uitată-n băţ de lemn;
Secată, maculată, aşteaptă doar un semn.
Simţurile stau de pază,
Ca ciulinii într-o vază;
Poposesc pe mine, trează,
Şi pe tine te visează.
A noastră amuţire ne îngheaţă
În statuete scoase-n iarmaroc
Şi-n fiecare zi o precupeaţă
Ne dă târcoale pentru câte-un troc.
Despre unii oameni se scrie,
Despre unii oameni se cântă,
Mâhnirea, fireşte, rescrie
Despre oameni ce necuvântă.