A iernii mână n-o lăsa să strice,
nedistilat, al verii tale chip
pân’să te-ajungă gheara neferice,
ți-adună dulcele-aromat în șip
Ca-n fiecare zi
Și azi ești supărată.
Ai auzit
Vezi, dragă brunetă, cum se rătăceşte
Printre pietricele unda din pârău?
Auzi tu, ce gingaş, şi-ncet îţi vorbeşte:
Că nimic nu-i dulce ca numele tău?
...Vrei tu odată cu râul să mergem,
Drumeț voios?
Nu putem loc mai frumos s-alegem
Sub țărmul de jos.
Dimineața era măreață și ne vestea o adevărată zi de iulie. Nici un nor nu plutea sub albastrul cerului adânc și limpede ca ochiul unei fecioare. Toate stelele se mistuiseră și cel mult dacă îndrăzneața Stea a Ciobanului mai înfrunta, din când în când, valurile de lumină trandafirie, cu care zorile inundau răsăritul depărtat. Nici un vânt nu mișca aerul, și grâul, în lanurile de aur, stătea tot atât de neclintit ca și firul de iarbă din fânețele înflorite. Roua avea înfățișarea unor mărgăritare ce nu așteptau decât o rază de soare spre a se schimba în strălucitoare diamante. Umezeala și răcoarea dimineții dădeau întregii firi o nespusă frăgezime. Totul începuse a se deștepta sub întâile raze ale zilei, dar totul era cuprins de o liniște, de o tăcere, de un fel de înmărmurire solemnă: și firea întreagă părea că se află în o religioasă așteptare. La răsărit se ivea geana de aur și de purpură a unui soare tânăr, care într-o clipă șterse într-o nemăsurată depărtare umbra de pe fruntea munților neguroși.
Fericită de trandafirul zilei,
Era vară și-nfloreau grădinile.
M-am gândit la tine, dragul meu
Și mi-am spălat părul și mâinile.
Astă-vară, pe plaja fierbinte,
Barcagiul mi-a adus aminte
Un vechi proverb oriental:
Jurămintele femeilor sunt scrise pe nisip…
ce joc plăcut-
ce repetiție
preamărită!
Am așteptat semnul tău
plină de groază
sub pânza cea zburătoare a inimii.
Prin munții pustii de la nord, singuratic,
Se-nalță un brad pe-un pripor;
Se leagănă-n vânt, ațipește; și fulgii
S-aștern și-l acopăr ușor.