cuvintele mele sunt tot mai subţiri
aplecate uneori străvezii
şi mai ales seamănă prea mult între ele
aici soarele vine de sub acelaşi nuc
ai vrut un joben
negru
clasic
(nu pentru că ți-ar sta prea grozav)
lungi
nesemănate
și urcau împletite haotic
până la streașina orizontului
dimineaţa porneşte încet
prin trecutul necrozat
te bâjbâi braille anesteziat
pe singurul petec de zid
“noi suntem visătorii de vise
rătăcind pe malul singurătăţii
aşezaţi lângă pârâuri secate
pierduţi de lume şi uitaţi de ea”
să îţi scriu o scrisoare
lungă
cu litere adevarate albastre
şi miros de liliac alb
şi voi muri puţin în fiecare noapte
n-am să mă vait să fie orice-ar fi
şi nici nu voi mai spune calde şoapte
voi adormi hoinar pe stradă
i
(dumnezeu știe pe unde intră)
mă ascund sub canapea
de parcă fericirea mea
renăscută în somn
i-ar fi ucis câte puțin
în fiecare noapte
de singurătate e interzis
ilegal
imoral
de singurătatea mea