Tema săptămânii - Poezia săptămânii nr: CCCXIII

Când soarele tivește zarea
Cu brâul violet și somn,
Pe viu s-așterne nemișcarea

Praful și-a găsit așezământ în liniștea ceasornicarului.
Cândva un tic înduioșa melodios tacul fredonând
Acum,
Simte mâna lui adormită pe o pajiște de timp,

La masa tăcerii ciupercile cresc și răsar
Și umedul blat le hrănește, nu are habar
Că fibra din el se stinge în moarte, încet,
Când viața apare pe putredul lemn cu antet.

țin minte acea seară
în care zâmbetul tău era atât de tangibil
mă simțeam protejată
și lumea era un cerc de fier

Sunt eu vinovat că m-am născut?
Păcatul întâi m-a însemnat?
Poate că-n asta m-am complăcut
Şi-atunci

Când vei sosi în astă lume,

Iar trupul tău te va primi,

Mă cerne noaptea-ntr-un culcuş de gânduri,
După priveghiul inimii trudite
De goana-n labirinturi nesfârşite,
Eliberări cerşind, nu doar intrânduri.

Orizontul s-a sfârșit și drumul
mi-apăru șerpuind după ziduri,
prin oraș doar câinii sub case
săpau după oamenii singuri

chipul mersului tău

Cu
numele tău

Eu sunt violent
tu ești violent
el este violent
ea este violentă