Când norii, palate fantastice negre,
Cu geamuri prin cari se vede zafir,
Ascult-ale mărei lungi cântece-alegre,
Când stele se mir,
Stau în cerdacul tău... Noaptea-i senină.
Deasupra-mi crengi de arbori se întind,
Crengi mari în flori de umbră mă cuprind
Și vântul mișcă arborii-n grădină.
Stam în fereasta susă
Și izvoreau în taină,
Cu-a lor de aur haină,
A nopții stele mari.
Pișcată-ți este mâna ta de streche,
De miști în veci condeiul pe hârtie
Durează-un șir sau fabrică o mie:
Cuvinte-nouă-or fi, dar blaga veche.
Și oare tot n-ați înțeles
Cum nu mi-i lumea dragă,
Când cu nimic nu m-am ales
Din viața mea întreagă.
Sboar' al nopții negru flutur
Cu-a lui aripi ostenite,
Pe când crengile se scutur
Pe cărări înțelenite.
Albumul tău e un salon în care
S-adună fel de fel de lume multă
Și fiecine așaz-o foaie smultă
Din viața sa, în versuri răbdătoare.
Sătul de lucru caut noaptea patul,
Dar al meu suflet un drumeţ se face
Mijește orizonul cu raze depărtate,
Iar marea-n mii de valuri a ei singurătate
Spre zarea-i luminoasă pornește să-și unească
Eterna-i neodihnă cu liniștea cerească.
Să țin încă o dată
Mânuța ta la piept
Și-n ochii tăi să caut
Întrebător și drept.