Olarul care-ascultă ce povestește lutul,
Păstorul de cuvinte sau preatemutul vraci,
Atoateștiutorul, ori paznicul de vaci
N-ar îndrăzni să spună cum s-a născut sărutul.
eu sunt iubito Descăzutul
iar tu Scăzătorul
dacă scazi din ceva mai mare și mai nărăvaș
(adică din mine)
îți citesc în ochi, iubito,
ca în cafea…
iată, se lasă cu drum de seară,
de zi,
Nu pot să înseninez cerul nimănui, —
ca asinii sălbatici în pustie
se spulberă cuvintele pe care le spun.
când steaua sapă-n ceruri rana ei
țărâna nopții șade neclintită
dar lacrimi mari se-adună către zi
și strălucesc în urma de copită
Din văzduh, pe temple moarte, început-a să se cearnă,
În buchete resfirate, floarea nopților de iarnă.
Miezul nopții. Viscolește. Nu e nimeni prin cetate…
Doar un orb bătrân și gârbov, pe la porți închise bate.
Mă-ntrebi: de ce plâng?
Am ascultat un poem.
Mă-ntrebi: de ce plâng?
Am auzit un cântec.
Brăduleț, brăduț frumos,
Verde’n sus și verde’n jos,
Vara, iarna veșnic stai
Sus pe munte, tânăr crai.
Adună talpa spinii și pulberea și scrumul,
Sub straie carnea-ngheață, puțin câte puțin,
Încărunțesc la tâmple și uit să mă ațin
Preafericitei clipe, cu brațele și drumul.
Plouă și te-aștept acasă…
Cum aud un pas, tresar —
Ah! mă tem să nu-mi rămână
Așteptarea în zadar!