Mă iartă, tată, pentru tot ce este,
Să tac aș vrea și să mă sting aș vrea,
Că nu ți-am dat, de luni și luni, o veste
Și cea pe care-acum ți-o dau, e rea.
Să mai vii pe-acasă, mamă,
Să mai vii de peste moarte,
Uitătorii fii te cheamă
De departe, prea departe.
Am trecut pe stradă, fără de nădejde,
Şi în ochi ninsoarea scânteia,
Biciuit de viscol sufeream câineşte
Şi-am văzut lumină la fereastra ta.
Am scris în tinerețea mea nebună
Ceva ce se întâmplă-abia acum,
Că voi ieși pe cel din urmă drum,
„Albit și alb, bătrân de-atâta lună”.
Venise toamna ca o renunțare
și ca rugina, peste un cuțit,
era o zi, în care nu se moare,
și, totuși, tu, atuncea, ai murit.
Luați cu treburi mari, de bună seamă,
cu treburile grave dinspre moarte,
părinții ne-au murit, plecînd departe,
uitînd atît: să spună cum ne cheamă.
Spre tine vin, când spun că vin acasă,
Deşi mereu mă risipesc pe drum,
Ce caldă e întoarcerea, acum,
Şi bornele şoselelor m-apasă.
De bună voie, gratuit, confirm
Că-n mine însumi eşti şi astăzi toată
Precum întorsul de pe front, infirm,
Pe care-l doare unde-a fost odată
Păşeşti pe-o blândă rază,
Mireasa mea din Cer,
Privirea-ţi înviază
Speranţă şi mister.
Dacă-aş avea cuvintele pe limbă
Cum am iubirea-n inimă, ţi-aş spune
Că eşti-prea-dulcea-mea-deşertăciune
Care cu alta, pururi, nu se schimbă.