Mi-e sufletul un câine de pripas,
În plină iarnă, pe-o autostradă,
Cei care se grăbesc n-au timp să-l vadă,
Dar eu, inconştientul, cui îl las?
Până acolo dac-ar fi un tren
Şi gările s-ar aşeza-mpotrivă,
Eu, negreşit, m-aş înhăma la el
Şi-aş accepta să-i fiu locomotivă.
Cenuşa care sunt e-o floare-aleasă
Din tot incendiul fără de noroc,
Pe care eu asupră-mi îl convoc
Când dorul meu de tine mă apasă.
Prea mult, pe-aici, n-am să rămân,
întârzierea nu mi-ar face bine,
ci voi cădea lumină-ntre ruine,
cu dreapta căutând un stog de fân.
Împarte, Doamne, cu mine durerea
Din lacrima care te strigă,
Şi dă-mi alinarea,
Şi dă-mi mângâierea,
Când în bemol, când în diez,
Când înainte, când-napoi,
Putere n-am să regizez
Toată distanța dintre noi.
Am trimis o caravană
de la mine către tine,
nu că vreau să-ţi dau de veste
că sunt singur şi mă sperii.
Trăieşte moartea printre noi
Mereu nelegitim,
Atât de mult ne vrea-napoi,
Atât de bine-o ştim.
Pe urmă,
când iarna
de tot
va cădea,
Noi pe-aici c-un fel de nuntă,
Eu - înfrânt şi tu înfrântă,
Stai acasă, nu te deranja,
E-o afacere măruntă,