Ca joc în plină iarnă funerară,
Gheţari care dansează printre noi,
Probabil nu ajungem pân'la vară,
Că după geruri, va veni război.
Nesomn barbar, în plină remuşcare,
mă simt cumplit de singur şi bătrân,
din toată viaţa mea de strigăt straşnic
un fel de vocalize mai îngân.
Te du, te du,
Drum bun, drum bun,
Eu nu, eu nu
Ştiu ce să-ţi spun.
La toamnă, sub nebunul glas de greieri,
Când şi singurătatea va fi grea,
Să-mi faceţi operaţie pe creier,
Să mă scăpaţi de gândul despre ea.
Ca un tren de marfă se târăşte
Ziua-n care nu eşti lângă mine,
Strig la toată lumea pe muteşte
Şi-mi acopăr faţa, de ruşine.
Și mâna stângă-mi ia deodată foc
Când trenul pleacă-n noapte, de pe șine,
Cu umbre care cad să se închine.
De mine-și bate insomnia joc.
Sunt bolnav și te-aștept
În neant, într-o gară,
Am o floare la piept
Și mi-e gura amară.
Învinsă, te întorci la tine-acasă,
În satul tău, în care crezi că eu
Ți-am construit figură scandaloasă
Cu căutarea și cu dorul meu.
Atât: să-mi scrii din locul tău de viaţă
cum mai trăieşti şi ce mai spui, ce faci,
să-mi umpli anii repezi şi săraci
cu plânsul tău curat de neagră ceaţă.
Am fost acasă. Urme de pârjol,
Pe pomi cădeau în moarte fragezi muguri
Şi ca un haos brusc organizat
Ea, vocea mamei, stăruia în lucruri.