S-a-mbolnăvit pentru a câta oară
Văzduhul de-o lumină fără leac,
Nu ştiu ce să mai zic, ce să mai fac,
Orice-aş vorbi se-aude "primăvară".
Noptoasă doamnă a tristeţii mele,
Vin apele plângând spre ochii tăi,
O remuşcare urcă în călăi
Şi pietrele cad singure din ele.
Te las aici ca pe o piatră-n rîu,
Plecarea mea cu-ncetul să te spele
De tot noroiul lacrimilor mele,
De tot acest coşmar şi-acest desfrîu,
Ce nu e boală, este moarte,
Ce nu-i aici, nu-i nicăieri
Nu doar vecia ne desparte
Ci fumegînda zi de ieri.
Gândeşte-te că mai avem motive
De fericire şi de bucurie,
Că eu sunt viu şi că şi tu eşti vie,
Şi n-avem îndoieli definitive.
Străbat aceleaşi drumuri, dar astăzi fără tine,
Într-un amestec straniu de bine şi ruşine,
Aş vrea să plec departe, ca dorul să se aline,
Dar amintirea este mai tare decât mine.
Mi-e somn adânc şi obosit sunt foarte,
Nu mă mai recunosc în tot ce fac,
Vreau somnoterapie de un veac
Într-un gheţar de lacrimi, de departe.
Uită dacă poţi
Calea înapoi,
I-a cuprins pe toţi
Răul dintre noi,
În somnul meu de coajă fără miez
tresar la fiecare năzărire,
începe fruntea rece să-mi transpire
şi, vai, am început să te visez.
Ca joc în plină iarnă funerară,
Gheţari care dansează printre noi,
Probabil nu ajungem pân'la vară,
Că după geruri, va veni război.