Tu poți vedea în mine anotimpul
Când frunze-atârnă, galbene, în pom
Pe crengi, unde-nainte să dea frigul,
Păsări cântau, în cor, la unison.
O, dacă lumea-ar vrea cândva să spui
Ce merite-am avut de m-ai iubit
După ce mor, tu să mă uiți, că nu-i
Nimic în mine demn de prețuit;
Să nu mă plângi când voi muri odat’
Decât atât cât clopotul va bate
S-anunțe tuturor că am plecat
La viermi, din lumea plină de păcate:
Nu-i vina ta că ai să fii blamat,
Tot ce-i splendid de bârfă e atins;
Al frumuseții dar e suspectat,
Precum un corb zburând prin paradis.
Acelor părți, care se văd la tine
Din ce-i perfect nimic nu le lipsește,
Voci iubitoare te vorbesc de bine,
Ești lăudat și de dușmani, firește.
Așa e chipul lui, ca de demult,
Când frumusețea-avea destinul florii,
Mult înainte de-a fi apărut
Ah, el de ce-n veac putred să trăiască,
Impietatea lumii s-o salveze,
Iar răul, profitând de el, să crească
Cu-a lui prezență să se-mpăuneze?
Scârbit de toate, chem odihna morții,
Văzând om bun pe post de cerșetor,
Și-un neica nimeni răsfățat al sorții,
Și cel cinstit trădat de jurător,
Când am văzut de timp desfigurate
Superbe monumente de demult;
Când văd înalte turnuri dărâmate,
Până și bronzul în războaie frânt;
Mă pregătesc de ziua când, ca mine,
Iubitul meu de timp va fi strivit;
Când sângele îi va seca în vine
Și ridurile-l vor fi năpădit;