.
Sonetul frunzei visătoare
Sus, în deal, pe ramul unui fag bătrân,
Flutură, voioasă, frunza încălzită
Pășești prin albastru
și noapte, distins,
iar eu te gândesc la izvoare
cu ape chemând, sclipitoare,
Priveai prin fereastră,
dar nu îmi vedeai
nici gânduri plutind și nici vise,
nici ușile-n suflet deschise
Pe trupul tău s-au așternut nisipuri
Și-au devenit fărâme de trecut
Împrăștiate în necunoscut
Cu alte forme și cu alte chipuri.
Când elixirul li s-a terminat,
N-au mai putut să urce în Olimp
Și nici să scape-ntruna de un timp
Ce i-a ajuns și nu i-a bucurat.
Aripile nopțíi se-ntindeau, tăcute,
Prefăcând văzduhul într-un labirint
Cu ieșiri de taină-n lumi necunoscute,
Înșirate-n lungul Râului de-Argint.
Când a-nceput să scrie, se-nserase
Și umbrele din versuri se-alungeau
Spre ceea ce nicicând nu se cântase
În țara-n care plopii se-nsoțeau.
Ei au plecat pe drumuri diferite:
El – peste valuri pline de apus,
Ea – pe cărări ascunse și umbrite
De gânduri care nu i s-au supus.
Mai trec prin Valea Umbrelor, mai trec și-acum
nedeslușiri din vremuri depărtate
în care lumea lor s-a despărțit
de cer și de pământ,
Seara-n care marea se-ntâlnea cu Luna
Mângâindu-i forma-n valurile moi,
Mi-a șoptit că lângă mine-ntotdeauna
Tu-mi vei fi pe drumul către timpuri noi.