Ce mîl, străin de spiritul țărînii
atît de măsurată-n vorbă, v-a
scuipat aici, la spartul săptămînii,
făpturi limbute, barzi de mucava?
Precum un chip crepuscular,
Un foișor printre diurnele frunzare moarte,
Sau un mănunchi de ploaie despuiată,
O tainică-nsorire,
Risipește ziua,
Le-arată oamenilor instantaneele aparenței,
Elimină posibilitatea oamenilor de-a fi distrasi,
Dură ca piatra,
Stă așezat pe un pin căzut.
Printre balansarea copacilor, observă oglindirea
sferei de aluminiu
care încununează turnul ascuțit al Pavilionului Canceroșilor.*
Domesticul fum, în zori, își descântă
pe miriști mirosu';
băcița găteje adună și cântă,
strigând aleluia!
Te iubesc,
te iubesc într-o manieră inexplicabilă,
într-o formă inconfesabilă,
într-un mod contradictoriu.
Cu mintea-mi doar, cu degetele mele,
cu blânde ape inundate lent,
cad în imperiul florii de nu-mă-uita,
într-o tenace atmosferă de durere,
Omul cu o casă de copii
Își muncește țarina-n tăcere,
Învelit în zvon de ciocârlii,
Îmbătat de-un vînt cu iz de miere.
Întoarcere
de Rolando Cárdenas
Cândva ne-om întoarce-n orașul pierdut
Au trecut deja 300 de ore
- mai mult sau mai puțin -
și niște nori ușori de ploaie,
strănuturi, lovituri de bici,