De demult deprinși spre locul-osândei
să împingă câte-o-adunătură,
iute zbirii grei se plictisiră;
când și când o strâmbătură celor trei,
De pe când, din fapt fierbinte încă,
a trecut Iordanul depravată,
inima-i, ca pe-un mormânt, adâncă
veșniciei dând s-o bea curată,
L-au cuprins popoare nesfârșite,
stând să fie-alese și-osândite;
și simțind că s-a pierdut ușor,
s-a urcat cu mâinile-amorțite
Și de n-ar fi fost: în munți odată,
totuși trebuia să se stârnească
și din vrerea lor înfierbântata
să coboare-n râuri, să zvâcnească
Poate cu Demoni ce gândirea pradă
De tot ce are bun – și-și fac cuibare
În inimi melancolice, grămadă;
În inimi ce de tinere-s bizare
Vai, iarba-ți crește azi pe străzi, Ferrara,
Când știm că simetria lor nu este
Sortită solitudinii, nici țara!
Blestem cumplit parcă se-așterne peste
Lor glorie li-i Tasso și rușine!
Poetului mă-nclin, dar văd chilia
În ca-Alfonso, din porniri haine,
I-a surghiunit cu sila poezia;
Pe Tasso-l laudă și-l plâng cu toții,
Dar tu, crud prinț, ai fi fost dat uitării
De mult – căci praf, și-atât ajung despoții,
De numele-ți hulit și blestemat
Tu, să te-mbuibi făcut, și-apoi să mori
Disprețuit mai rău ca dobitocul,
Te răsfățau largi grajduri și splendori;
Dar el purta pe frunte nimb ca focul,
Ultragiatei tale umbre, pace,
Torquato, căci și-n viață, și în moarte
Tu țintă-ai fost unor săgeți buimace,
Dar una nu te-a nimerit – și-n arte