Au și-a iubit doar soțul, ori și soți
Ai altora? – În romanele anale,
Femei de orice fel să afli poți.
Cornelie, pe-a-nțelepciunii cale
Murit-a tânără, frumoasă,
Strivită de-o durere grea, cumplită,
Mai grea ca monumentul ce-o apasă...
Văd nor pe frumusețea-i negrăită;
Ori o văd moartă după ce s-au stins
Părinții, pruncii, vraja frumuseții,
Mai amintind de farmec păru-i nins,
Ce ascundea, buclat, albeața feții
Orgoliul lui Crassus și mândria
Sunt scrise-n monument, dar mi se pare,
O, loc de veci, că i-am știut soția.
Trecutul cu-armonii familiare
Din scândurile-atâtor naufragii
Nu pot să fac o a Speranței barcă
Și, pe ocean, să-nfrunt din nou ravagii
Și valul care spumele-l încarcă,
Ci urle vânturi! Armonia lor
De-acum îmi va fi muzică... Și țipe,
În noapte, buhele, cu ele-n cor,
Cum le aud țipând în aste clipe,
Bozi, chiparoși, urzici și iederi cresc
Peste mormane de pământ – și, poate,
Aici era palat împărătesc;
Coloane frânte, bolți de mult surpate,
E-o lecție morală pentru nații
Căci totul se repetă și renvie.
Da, libertate, glorii, ovații, barbarie,
Mari avuții, corupții, barbarie,
Priviți plângând, râzând ori lăudând,
Că-i loc aici de orice simțăminte;
Biet om, ești între râs și plâns oricând,
Căci state, veacuri au aici morminte;
Nici Cicero, columnă fără nume,
Nu a grăit ca tine, răspicat.
Ce-s laurii lui Cezar? Vreau, anume,
Cununi de iederi de pe-al său palat.