Traian sta nu-ngropat, ci în văzduh,
De stele-aproape, demn de slăvi sublime,
Fiind cândva neliniștitu-i duh
Stăpânul peste mări, și țări, și clime,
Ci undei a Triumfurilor Stâncă,
Loc de îmbrățișat eroi din lupte?
Dar Tarpeiana, ce-n genune-adâncă
Vedea cum trădătorul frânt și rupt e?
O, câmp de glorii, sânge și răzmeriți!
O, ginte de mari patimi sfâșiată,
De când luptai puterea să ți-o meriți,
Și până cucerit-ai lumea toată!
Se naște pe-astă lume o ființă,
Și-n suflet pustiit să prindă poate
Vii rădăcini o crudă suferință.
Poveri cămila mută cară-n spate,
Dar șirul de titani uitând, nu lesne,
Îmi vine ultimul tribun în minte;
Răscumpărat-ai veacuri lungi de bezne,
Rienzi, floare a romanei ginte,
Egeria! O, plăsmuire dulce
Și ideală ce pe om l-îmbie
La sân mirific fruntea să și-o culce;
Aeriană auroră vie,
Sunt mușchii, lângă sacrul tău izvor,
Stropiți ca de elizeene unde,
Ce chipu-ți oglindesc cu drag și dor,
Tot limpede prin veacuri furibunde;
Și iedera-ncâlcită peste gârlă.
Sunt toate dealurile-n jur în floare;
Prin ierbi foșnind aleargă o șopârlă,
Și păsări cântă vesele – și-o boare
Egeria! În loc încântător
Primeai pe muritorul tău ales,
Cu inima bătându-ți viu de dor.
Și noaptea-n vălul ei de stele des
La pieptu-i strânsă, nu uneai tu gând
Și suflet muritor cu cel zeiesc?
Și dragostei, ce moare suspinând,
Cum s-a născut, nu-i dai imbold ceresc?