Își rupe vântul verzile broboade,
se zdrențuie și ceru-n porumbiști.
Troițele, cu goi și vineți Criști
spălați de ploi, cerșesc în drum, schiloade.
Privesc portrete vechi. Sunt oare eu?
Obraji suavi zâmbindu-mi dintre perne,
Zări, zboruri, munți, oceane – baliverne
pitite sub tunica din liceu.
Eu singur nu-s. În foișoare-nalte
nu mă-ngropară lacăte, nici chei.
Vorbesc cu mine crengile de tei
și serile și toate celelalte.
În zone-abstracte împlântând antene,
tot scotocesc cu vârful meu prin nouri,
din aștrii glaciali să fur ecouri
și coiful unei reci Palas-Atene.
Pe vechi și rupte trepte de orgolii
cobor din turn, cu ochii nesătui.
Spumegă evu-n foșnetele lui,
ca un ocean ce-și leagănă atolii.
Cândva, avui și eu grozave coame,
asemenea pădurilor semețe.
Zbârlind în vârf trufașa tinerețe,
frigea mândria-n mine ca o foame.
Ursuz, mocnind de ghețuri în cerdacuri,
păzit de taine vechi ca de zăvozi,
din când în când basmaua ți-o deznozi
din noduri de milenii și veacuri.
Disprețuind oglinda verde-a stepii,
în aspra cățărare către creste,
prin râpi, prin văgăuni cumplite, peste
roci și zănoage dau năvală jepii.
Cazi de pe mine – veche tencuială
cojită de pe zid cu aspră gheară.
În aer fugi ca frunzele când zboară,
te zdrențui ca o putredă obială.
Venim, de unde? și-ncotro ni-i pasul?
Poeți și vraci s-au urzicat în fraze,
s-au perpelit pe săbii și topaze,
să dea răspuns cu sângele și glasul.