Și iată-mă ajuns la anii maturi,
încremenind în simetrii și norme,
severe-arhitecturi și clare forme,
geometrii de trepte și de straturi,
La altitudini strașnice de foc,
ne cheamă câte-o pasăre măiastră.
Îi arde-n plisc o țandără de astră,
de parc-a spart luceafărul în cioc.
Cu ce-am rămas din marea noastră sete?
Alături de pioase-odoare sacre,
am încuiat iubirile prin lacre,
prin cufere și pivnițe secrete,
Mi-a năvălit prin geam șuvoi de lună,
de parcă-n cer s-a rupt un stăvilar.
Pervazuri, scrin și rafturi de stejar
își amintesc de codrii care sună.
Aceste mări și fluvii și oceane,
zbătute-n văgăunile amare,
sunt lacrimile lumii seculare,
pe hărțile durerilor umane.
Nu doar spărturi în piept și lăncii rupte,
nici luptele pierdute prin viroage,
cum dor acele brațe slăbănoage
când nu mai vor sau nu-ndrăznesc să lupte.
Zâmbeau candid zăpezile în Lațiu
și se-ngânau cu lira ta, fratern,
în cinstea cupei pline de Falern
și-a clipei devorate cu nesațiu...
Și anii cresc ca mustul roșu-n linuri...
Savanții distilând în alambic
sublimul tot și putredul nimic,
aceleași întrebări și-aceleași chinuri.
Nu mai despic cu brațul nici talazuri,
nici nu mai urc cu pasul piscuri dulci.
Tu, noapte, crești, tu, inimă, te smulgi,
voi, piersici, năvăliți peste zăplazuri.
De-aș fi, re-nfeciorat de-o nouă vlagă,
surâsuri și cuvinte noi să leg
și iarăși botezând pământu-ntreg,
cu nume noi să mirui lumea-ntreagă,