N-am văzut-o niciodată,
marea iernii, alungată
noaptea, sub tăioasa lună;
negru-i pântec, vioria
Degeaba te strâng.
Degeaba te strig.
Tu îmi intri adânc
în țara de frig.
Stranie ninsoare, lume rece,
nu te mai lovesc cu sărutări.
E o iarnă fără sărutări.
Fiecare pasăre e rece.
Pe Ropotamo, totul se preface-n argint;
lemnul, hârtia, sărutul;
totul sclipește, cuvântul și aripa gâzei,
tonul se-neacă-n lumină, în somnoroasa lumină.
E undeva un ținut cu apă salmastră,
Unde sarea și dulceața se sleiesc una pe alta.
Acolo, se-apropie de mare stuful și balta.
Acolo se spală de pulbere Dunărea noastră.
De trei zile și trei nopți, stăm în furtună.
Ca o cetate de sticlă, scapără, sună
Sozopolul sub ploaie.
Noi – în grădinile Sofiei.
Sunt cu tine-n grădinile Sofiei.
Parcă-am face acum cunoștință
În această grădină
Nu mă-mpac cu aceste zile mohorâte.
Cerul e lăsat. Iubitul meu râde.
Marea ne-nconjoară, stinsă, din trei laturi.
Un fir de iarbă,
un fir de iarbă arcuit,
un fir de iarbă arcuit ca o geană,
un fir de iarbă străbate pământul
Sprâncenele tale, sprâncenele,
sprâncenele tale, viclenele,
îmi turbură seara, îmi turbură
zăpada, și-o schimbă în purpură…