Nevrednic socotind că-i pe măsură
Isprăvii de pe mare, acest soldat,
Cu profesiuni sordide resemnat,
Mergea obscur prin Spania lui dură.
Privește lung variante anevoioase
De încropit sonet ce n-are nume;
Din fila-ntâmplătoare ies în lume
Terține și catrene păcătoase.
Abarbanel, Farias ori Pinedo,
Din Spania goniți, ce crunt veghează
Prin negre persecuții, mai păstrează
Cheița unei case din Toledo.
Sunt lucrurile toate numai șoapte
Dintr-un idiom în care, încropită,
Galimatia aceasta infinită
O spune-ntruna omul, zi și noapte.
Hora astrelor nu e nesfârșită,
Și tigrul este una dintre formele ce se întoarnă,
Dar noi, departe de noroc și aventură,
Ne credem surghiuniți într-un timp istovit,
Știrbește timpul spade de eroi.
Nici lacrimi nu au loc și nici mânii.
În patria nostalgică revii
Tu căpitane, după greu război,
Cuțitul lui Muraña a sclipit.
În seara cenușie se oprește
Povestea. De ce oare mă-nsoțește
Ăst ucigaș sinistru nezărit?
De mare acum și de războiul strașnic
Departe – poleite de iubire –
Cutreieră piratul în neștire
Glodoase cai prin Englitera vajnic.
Lumina intră, și mă cațăr lent
Din vise vane-n vis împărtășit,
Iar lucrurile-și capătă dorit
Și necesar loc unic în prezent.
Ce demoni vin, în nesfârșit alai,
Și mă-mboldesc să-nvăț necontenit,
Când umbra nopții m-a acoperit,
Al crunților saxoni străvechiul grai?