Nevrednic sunt de astre și de zborul
brăzdat pe cer de pasăre, secret,
anevoios, năstrușnic alfabet.
De-i prind urzeala-ntrezăresc covorul.
Nainte de-al zări pe Odiseu
cu-ai săi vâslași ce marea o brăzdează,
nebănuite chipuri se schițează
ale unui zeu numit Proteu.
Cu dragoste apusul lent privea,
Pătrunsă de-armonia melodiei
Și de ciudata viață-a poeziei,
În taina lor să intre îi plăcea.
Privește cum se-nălța din pampa tremurândă.
Al verii abur. Albă-i de nu o poți vedea
Dogoarea zilei. Pare un striu de jaluzea,
Pe țărm o scânteiere-o câmpie fumegândă.
În surpătura arsă uscatu-s-au scaieții,
se zgribulește luna-n răcoarea dimineții,
e câmpul rupt de foame, sărac ca un paing.
Cutreieri câmpul castilian întinsul
Și nu îl vezi. Privirea-ntoarsă-i, dură,
Spre un verset dintr-a lui Ioan scriptură,
Obscur, și-abia de bagi de seamă-aprinsul
Cumplitul Marte nu l-a biruit.
Acest viteaz de psalmi se-nvrednicește.
Din alte zări (și veac) ne urmărește
Cu ochi ce pe vrăjmași i-a-ncremenit.
Brusc, seara străvezie s-a făcut,
Fiindcă ploaia cade, cade-ntruna.
E mult de când tot cade. Ploaia-i una
Din formele cu-obârșie-n trecut.
În basmul oriental se povestește
De-un rege-al vremii care, osândit
La fast și plictiseală, a ieșit
Prin mahalale, singur și hoțește,
Din nesfârșite roze fără nume,
Ce-n hău de timp mereu s-au rătăcit,
Vreau una doar să scape-n timp oprit,
Fără pecete ori un semn anume.