S-ar fi putut întâmpla
ca mama mea să-l ia de soţ
pe domnul Zbigniew B. din Zduńska Wola.
Şi de-ar fi avut o fiică – n-aş fi fost eu aceea.
Nu am să ştiu niciodată
ce a gândit A despre mine.
Dacă B m-a iertat vreodată.
De ce a susţinut C că totul e în ordine.
Când rostesc cuvântul Viitor,
prima silabă aparține deja trecutului.
Când rostesc cuvântul Liniște,
Dacă lucrurile ar putea vorbi –
dar dacă ar vorbi, ar putea la fel de bine să şi mintă.
Mai ales cele mici şi neînsemnate,
ca să atragă atenția asupra lor.
― La Pologne? La Pologne? E tare frig acolo, nu-i aşa? ― mă întrebă ea, dîndu-şi importanţă. Căci, cu atît de multe ţări, cele mai favorabile discuţii sînt cele despre vreme.
― O, doamnă ― doresc să-i răspund ― poeţii poporului meu îşi scriu versurile purtînd mănuşi. Nu spun că nu şi le scot niciodată; le dau jos, desigur, dacă razele lunii sînt suficient de calde. Prin asprimea versurilor lor, căci numai astfel se pot descrie zgomotele infernalelor furtuni de acolo, glorifică simplă existenţă a celor ce păstoresc foci. Clasicii îşi scrijelesc odele cu ţurţuri pe bucăţi de gheaţă. Restul, decadenţii, îşi plîng de milă cu lacrimi îngheţate. Iar cei ce vor o moarte sigură prin înecare au nevoie de-un topor, să spargă gheaţa mai întîi. O, doamnă, dragă doamnă.
Cer scuze întâmplării că sunt necesitate.
Şi tu, necesitate, mă iartă de greşesc.
Să nu se supere fericirea că o iau drept a mea.
Să uite morţii că abia mai mocnesc în memorie.
Ce trebuie?
Trebuie să scrii o cerere,
iar la ea autobiografia s-o adaugi.
Merg pe creasta colinei înverzite.
Iarbă, florile din iarbă
sunt ca-ntr-un desen pentru copii.
Cerul înceţoşat devine azuriu.
Nu sunt un public bun pentru memoria mea.
Ea vrea să-i ascult necontenit glasul,
în timp ce eu mă foiesc, tuşesc,
ascult şi nu prea,
Urăsc corbul de obicei,
totuși… în această dimineață,
pe zăpadă