Lăsați-mă în șea să-mi fac de cap!
Cu voi în cort și în bordei nu-ncap!
Și vesel călăresc din zări în zări,
Peste căciula mea, doar înstelări.
Mărirea ta e să nu poți sfârși,
Ursita – să nu-ncepi de veșnicii
Rostești în cântec bolțile cu stele,
Sfârșit și început sunt una-n ele,
Pe munţii tăi, in timpul din tinereţe
am construit un drum
sus printre castani;
Lucrătorii ridicau bolovani
Lumea întreagă s-a retras în inima Pământului
străpunsă de o rază de soare:
şi curând se va lăsa noaptea.
Când au venit păsări să miște frunzele
amarilor arbori din jurul casei mele,
(erau oarbe zburătoare nocturne
care forau cuiburi în scoarțe)
Piața Navona, în noapte, pe bănci
ședeam întins, căutând liniște,
și ochii mei cu drepte și volute de spirale
uneau stelele,
Din iazuri suie nori fericiți;
se va termina și focul aerului
din inima nemișcată.
Mă nasc naufragiat în lumina ta,
seară de ape limpezi.
De senine foi
Tihnă dulce, nu dormi nicicând în mine,
iar într-o zi te prefaci în limpede lumină
în care lucrurile se mișcă
între limite precise:
Se ghicea anotimpul ocult
din neliniștea ploilor nocturne,
din schimbarea în ceruri ale norilor,
unduitoare leagăne ușoare;