Pierde-mă, Doamne, să n-aud
cum mă despoaie tăcuții ani scufundați,
ca să se schimbe chinul în mișcarea deschisă:
curba joasă
Seară: lumină îndurerată,
leneșe clopote se scufundă.
Nu-mi spune cuvinte: în mine tace
iubire de sunete, și ora-i a mea
Pământul meu e pe fluvii strâns lângă mare,
nici un alt loc nu are o voce atât de lentă
Mă recheamă câteodată glasul tău,
și nu știu ce ape și ceruri
în mine se trezesc:
un năvod de soare deșirându-se
Nicicând nu te-nvinse noapte mai clară
dacă te deschizi râsului și-ți pare că atingi
o întreagă scară de astre
care s-a mai coborât în vis rotindu-se
Apă închisă, somn al mocirlelor paludice
care macerezi veninuri în plăci largi,
când albă când verde în răsfrângeri,
ești aidoma inimii mele.
Noapte, senine umbre,
leagăn de aer,
mă ajunge vântul când te străbat,
cu el marea miros al pământului
Cu capul înclinat mă privești;
și haina ta e albă,
și un sân se ivește abia din dantela
desfăcută pe umărul stâng.
Tindari, blândă te știu
printre largi coline suspendată pe apele
dulcilor insule ale lui Dumnezeu,
azi mă năpădești
Depărtate păsări deschise în seară
tremură pe fluviu. Și ploaia stăruie
și șuierul plopilor iluminați
de vânt. Ca orice lucru de demult