Amintire, speranță-ngropată
Ocrotesc aceste grinzi brune
Deasupra atârnă dalii
Tot mai calmă reîntoarcere,
Trei semne un nebun făcu-n nisip și ea,
O fată palidă, în față-i sta.
Cânta, o, marea ne-ncetat.
Se plânge-o inimă; N-o vei găsi,
Departe-i țara ei, altundeva,
Și straniu-i chipul ei, să știi!
Scâncește la o ușă noaptea-abia!
Noaptea o sufocantă grădină era.
Ne-am ascuns ceea ce-i pentru noi de temut.
Atunci inimile ni s-au trezit, și așa
Sub povara tăcerii-au căzut.
Somn și moarte, sumbrii vulturi
Vuiesc întreaga noapte-n juru-acestui cap:
De aur, chipul omului
Să-l înghită-n valul ei de gheață
Treci prin grădini tomnatice-n pârjol:
În liniști, plină-o viață-aici se-arată.
E vița viei, brună,-n mâini purtată,
Pe când durerea cade-n ochi, domol.
– a 2-a variantă
Toamnă roșie, agale
Prin goale-odăi eu mă vedeam trecând,
– Stele dansau pe albastru fond smintite
Și câini urlau pe câmpuri adormite
Și-n vârfuri föhnul răscolea flămând.
Liniștită apare sub poala pădurii
O-ntunecată jivină;
Lin pe colină se curmă vântul de seară,
Sufletul atinge glasul primăverii albastre.
Sub umede crengi înserate
Fruntea-îndrăgostiților căzu în fiori.