Păstori îngropaseră soarele în codrul despuiat.
Un pescar trase
În plasa păroasă luna din iazul înfrigurat
Vântură-țară în negrul vânt; încet șoptește șovarul uscat
În tăcerea de baltă. Pe cerul cenușiu
Un cârd de păsări sălbatice la rând,
De-a curmezișul peste ape de-ntuneric.
Unde, în umbra munților automnali poteca uitată coboară
Departe de colibele cu frunziș, de păstorii adormiți,
Urmărește mereu pe drumeț chipul întunecat al răcoarei.
Amurg de brumar; jalnic răsună strigătele adânci ale păstorilor
Prin satul înserat; foc țâșnește din covălie.
Năprasnic se ridică un cal negru; buclele de zambilă ale fecioarei
Dau să prindă jăratecul nărilor sale de purpur.
Somn și Moarte, pajurile posomorâte
Foșnesc toată noaptea în jurul acestei frunți:
Chipul de aur al omului
Să-l înghită cu înghețat talaz
Albastrul ochilor mei s-a stins azi în noapte,
Aurul roșu al inimii. O, ce tăcută ardea lumina!
Mantaua ta albastră îmbrățișa pe cel ce se scufunda;
Gura ta sângerată pecetluia înnoptarea prietenului.
Iar pășind prin vechiul parc.
O! liniștea florilor galbene și roșii.
Chiar voi, zeilor blânzi, stați întristați,
Și aurul tomnatec al ulmului
Prin seară se aude țipătul liliecilor,
Doi murgi sar pe livadă.
Paltinul roșu vuiește.
În fața călătorului apare cârciuma mică pe drum.
Pribegie prin vara amurgită
De-a lungul snopilor de grâu îngălbeniți. Sub bolți văruite
Unde rândunica intra și ieșea în zbor, am băut un vin înfocat.
după atâția nori una câte una stelele
se arată
respir prospețimea pe care mi-o lasă pe buze