Am încredere în Dumnezeu, ca forţă divină, El mă călăuzeşte în tot ceea ce fac!
Torid afară...și nu- i prima oară,
Pe cerul alb nu e măcar o cioară
Să facă umbră prafului- pământ,
Mustim în zeama fără de cuvânt.
Vorbind cu vinul am ucis paharul
Și zeci de cioburi căutau amarul
Să îl omoare, să-l înmormânteze
Dar el era în sticlă, ținând treze
Dorită, haina vieții ți-ai proiectat-o-n minte,
La croitor te-ai dus, i-ai spus în trei cuvinte
Cum vrei să îți arate pe trupul conștiinței
Și-acesta a transpus-o în stofa cunoștinței.
În drumurile tale oprește- te la mare,
La malul ei descalță un țipăt, cel mai tare
Și în nisip fierbinte picioare de cuvinte
Înfige și prin ele descarcă a ta minte.
Știu astrule că tu ești puterea, viața noastră,
Doresc să îți văd fața la colțul de fereastră,
Să te joci printre frunze și flori de tei cu raze
Și- apoi să lași parfum și umbre pe pervaze,
Așa de supărat e cerul pe omul ce s- a- ndepărtat
De viața simplă și cinstită și care s- a apropiat
De tot ce îi complică traiul, se minte, minte zi de zi,
Că plânge- n hohote și norii cu plumb se zbuciumă confuzi
Așteptând salvarea se înfâptui un miracol...
Nici o pușcă nu ne mai punea în pericol,
Digul mării cedă sub obuzele inamicului
Și sensul de- a fi se pierdu în apele nimicului.
Printre atâtea pastelate
Flori de câmp, plutesc în șoapte
Vânticel, parfum suav
Și- al naturii bun zugrav.
Bucuria vie a inocenței.
Tu nu știi că eu caut cerul
În noaptea lunii dintre nori,
Ca să destăinui lui fiorul
Când tu un braț de sprijin ceri?