Am încredere în Dumnezeu, ca forţă divină, El mă călăuzeşte în tot ceea ce fac!
De hotărăști să pleci de dimineață,
Să nu te miri că toamna-ți râde-n față...
În ceața deasă vei fi ca și orbul
Căci ochii îți va scoate... și nu corbul.
Pat de frunze îmi așterne nucul din grădina- n vise
Și în pânză de păianjen cad speranțele, sunt prinse.
E octombrie, se scaldă soarele în frunze moarte,
Crezi că- i vară, fluturi zboară în iubirea spusă- n șoapte.
Să crezi că-i iarăși primăvară...
Galbena frunză să nu doară
Crenguța zgribulită-n coajă
Ce-ncarcă bruma ca o barjă.
Furtuna din abisuri se zbate printre gânduri
Și pune într-o mână un fulger ce în rânduri
Topește pe hârtie cuvinte-nflăcărate
Și scrumul lor cu vântul se-mprăștie departe.
Covor de gânduri reci pe sub pantofi de toamnă,
Se strânge- n bălți de plânset și lacrimi ne condamnă
La rugăciuni cu plumb de nori ce amenință
Să ne căim degrabă c-am fost făr de credință.
Grizonul toamnatic din tâmple
Se- așază pe frunzele verzi,
Tristețea iar vrea să se- ntâmple
În suflete calde și crezi
Apăsarea buzelor pe clapele pianului,
Curg triste notele zilelor anului...
Monotone, prelungi, mocnesc
Același cânt milenar și ceresc.
Valuri de vânt izbesc în fruntea toamnei
Și stropi de nostalgii pe fruntea doamnei,
Ce plimbă amintiri pe-alei din suflet,
Preling tristeți pe chipu-i desuet.
Într- o iarbă ' naltă, uscată,
Stătea floarea supărată
Fiindcă- i singură și tristă
Și- ar vrea viață de artistă...
Peria de raze, deasă,
Strânge casă lângă casă
Când te uiți în depărtare
Și îți pieptăni părul moale.