Am încredere în Dumnezeu, ca forţă divină, El mă călăuzeşte în tot ceea ce fac!
Lumea din străfundul tău
Este soarele și hău
Pentru lumea de afară
Si incepe să te doară
Dimineață, prea devreme, căci e ziua de Crăciun,
Stă o mamă la o masă, bea cafeaua și îi spun:
" Este zi de sărbătoare, toți în casă dorm, visează,
Tu, femeie, nu ai somn? Pentru tine nu contează
Știi cum se joacă vântul cu fulgii mici de nea?
Cum tatăl își aruncă copilul, a lui stea,
Spre cer ca să-l audă cum râde-n fericire
Că zboară și-apoi cade în brațe cu iubire....
Într-o dimineață oarbă, când te-mpiedici de covoare,
Sprijini mâna de perete fără să simți cât de tare
Este zidul ce-nconjoară realitatea ta precară
Stai lângă fereastra rece , lasă ochii ca să-ți sară
Dacă fulgii cad grămadă peste sufletele noastre
Este pentru că zăpada în tăceri de albe astre
Strălucește–n noaptea iernii liniștită din sfârșitul
Vieții ce cunoaște-apusul și sărută infinitul…
Noi suntem toamna din toamnă,
Nostalgii la plâns ne-ndeamnă,
Norii plumburii ne-apasă,
Noi sunt lacrimile-n casă…
Lipesc ceasul de talpa mea crăpată de umblet
Prin lumea asta plină de râs și de scâncet
Și-mi ticăie praful strâns pe călcâiul dureros,
Fire de gânduri se desprind, cad pe drum, sângeros…
Licăriri de raze albe, fluturii în aer pun
Veselie prinsă-n palme de săracul om ce-i bun.
Gânduri pure și o pace ce s-au prins în horă-n vânt
Leagă cerul și pământul doar cu un singur cuvânt.
Șuieră tristețea-n geamul care-nchide gânduri reci
Și cu vântul singuratic sufletul azi îl petreci.
Printre ramurile goale, îndoite de furtună
Treci prin toamna plumburie, frângi privirea chiar când tună!
Două mere într-un coș
Unul galben, unul roș'
Se-ntreceau în laude,
Poate careva le-aude!