am scris balada cailor pe sârmă
cu sângele unui copil flămând
de care-mi amintesc în somn plângând
am fost și-acel copil până la urmă
Să știi că atunci când tu vei pleca,
Fereastra ce dă în camera mea
Va sparge lumina-n fractali de argint
Şi-mi va fi dor, şi-am să plâng, şi-am să mint.
zilele înghesuite pe o plită amăruie
au prins gustul de gutuie
și te-aștept ca pe o simplă mântuire
dragul meu
o moleculă s-a întors fericită acasă
după ce a muncit o viață
la ADN-ul unui prost
De ce m-apasă tragic această neputinţă
De a muta din piatră un miez de nenoroc?
Păzit de false gratii, se pare că n-am loc
În mine, când sub mine e-o mare de căinţă.
Atunci când floarea albă de rozmarin uscat
Se-aşază pe cărarea pe care am umblat,
Atunci ştiu că şi toamna mi-aduce un septembre,
Ce nu mă va-ndura până-n miez de decembre.
Se crapă iar de dimineaţă
Pe buza ta, pe care-o muşc:
Schimbarea apelor la faţă
În ziua-n care mă împușc.
dacă mâinile se-mpreunează
mai mult la amiază
dacă te-ncrucişezi
La limita înspre o dulce rea demență
Am sufletul închis în penitență,
La capătul de pat – genunchii strânși – ,
Sub coate reci stau ochii mult prea plânși.
Noaptea e un sfetnic bun.
Pe sub frunza de alun,
Închid ochii, luna-i lună,
Ferecată-ntr-o alună;