Eu mă îndepărtez şi cad în mine,
Mă reaşez pe jilţul sufletesc,
Afară plouă-ntruna cu rubine
Şi-nvăţ cu mine însămi să vorbesc.
vom muri
și nu vom ști
de toate câte s-au mai întâmplat
și-au tulburat
În crângul meu aspru de-atâtea sălcii
Se-aşază o lună pe marginea bărcii,
Iar lacul priveşte la mine cum tac
Şi plute de iarbă din mine desfac.
nu mai am încredere în punctele cardinale
te-aș sugruma cu mâinile goale
dar nu au loc de funia groasă
care ți-a-ncolăcit artera
privește
fluturii care duc iarna pe umeri
și noi
Se tânguie cerul că nu voi ajunge
Odată cu lacrima care mă plânge,
Se tânguie noaptea, se tânguie cerul,
Iar lemnul de veghe-i mai tare ca fierul.
„Tată, dintr-o-mbucătură,
Dă-mi o cuminecătură,
Să nu mai întrebe sfinții
Unde mi-am pierdut părinții.”
s-a uscat vîscul
tu n-ai venit
un scaun întors
către răsărit
ea recită cu sfinţenie
până îmbunează dracul
*
hai să îţi arăt
cum păpădiile se ciufulesc
de la atâta demenţă