Îmi place să beau dintr-o cupă
Nectarul fiinţelor vii,
Îmi place să muşc dintr-o drupă
Apusul orei târzii.
Se lasă asfinţitul peste mine,
Aşa cum norii lasă umbra lor
Pe geana de lumină, care vine
Din genele şi ochii tuturor.
Când singurătatea mută
Ar putea urla orbirea,
Eu îmi pipăi, ca o slută,
Şi turbarea, şi simţirea.
Privesc îngândurată masa goală,
Mă tulbură că eşti în nefiinţă,
Simt inima că suferă de-o boală
De renunţare, fără de dorinţă.
Decid ca două lacrimi să îmi transform în perle,
Singurătatea, poate, s-o învelesc mătase,
Din negrăirea toată să cânte numai mierle
Și-n lipsa primenirii, să fiu crâng de foioase.
Mâna ta miroase-a vară
Ochiul tău, a gând de seară,
Şi-n genunchi, de primăvară,
Înfloreşte-o piatră rară.
Stau împietrită-n ale tale braţe,
Ca mugur de măceş sălbăticit;
De glasul meu aproape-nmărmurit,
Las versul şubred şi asprit s-agaţe...
La umbra unui clopot vechi
Încă mai creşte iarbă gri,
Cu mărăcini, perechi-perechi,
Jilavi de ploi prea străvezii.
Grâul de aur se-nchină pe mirişti,
Solemne stau berze cu gâtul beteag,
Din arce de sânger descind numai linişti,
Ce soare de-aramă le face drumeag.
Când truda unei aripi sure
Mă trage-n jos, înspre pământ,
Tu, dragoste, te faci pădure
Și mă-mpletești într-un cuvânt.