Mă retrag într-un exil,
Până-n luna lui april,
Să mă-ntorc la începuturi
Şi să-mi construiesc pe scuturi
era odată o lună
care începu a pescui
când o rază
când un nor
Sub podul de cobalt apare-o vidră,
Pe malul de bazalt aşteaptă-o hidră;
Se uită ochi în ochi apoi, fatal,
Le-nghite noaptea rece de metal.
Tenebra morţii-n prag de toamnă
Îşi pregăteşte sarcofag
Şi frunze ruginii îndeamnă
La simfonii pe un drumeag,
Cât de frumoasă eşti, cumva, femeie,
Atunci când mă atingi ca o atee,
Cât de frumos îţi pică părul des
Pe umărul pe care l-ai ales!
Plouă afară cum plouă în mine,
Gândul meu negru de-un tunet se ţine,
Mâna sticleşte în fulger, pe-obraz,
Crengile-uscate-mi lovesc în pervaz.
De ce n-au scris poeţii despre tine?
De ce Chopin nici azi nu te-a cântat?
Pe chipul tău atât de nuanţat
Văd timpul, care pare că se-abţine.
Cu liniştea mă prind de timpul rece,
Cu lipsa ta mă scutur de pe ram,
Pământul se desprinde de la geam,
Iar malurile mării vor să plece.
Nu veţi putea să-mi răstigniţi cuvântul
Nici la altar păgân, nici în scripturi
Şi nu-mi veţi mai răstălmăci nici gândul
Aproape mort din mine, în torturi!
Astăzi îmi este teamă de tine,
Astăzi îmi este teamă de mine –
Oglindă neştearsă de timpul trecut,
Când glasul de ieri şi de azi a gemut –