Demult, demult tu nu mi-ai scris;
Măcar nici n-ai gândit
Să mai întrebi dacă trăiesc,
În cioburi de ger,
Azurul se desprinde de pe cer.
Pe pământul amar
drumurile au vise
labirintice, drumuri bătute de vânturi,
parcuri înflorite-n penumbră şi-n tăcere;
Când rătăcind, bătrâne codru,
Ajung la sânul tău de tată,
La poarta-mpărăției tale
Plec fruntea mea înfierbântată.
În munţi cu creştetele sure, din albă inimă de stâncă,
S-a plămădit în taină lacul, şi din prăpastia adâncă
Motto: "în timp ce sufletele noastre negociază, noi doi, întinşi, statui sepulcurale" (John Donne)
Repede, cît mai avem timp, să ne părăsim trupurile întinse!
De mînerul literei
O atîrnînd, să
ne agățăm iernile ninse, în alte cuvinte, inventate de noi, scrise cu frunze de aer, să ne-mbrăcăm plecarea în sus și trupurile fără de vaier.
Tocmai se înserează
deasupra unei case de țară
și în ogradă e o masă de lemn
la care stau și beau și vorbesc
Era atît de tandră și mistuitoare
încît muierea mi-apărea
ca un miorlau de vulture de mare
Departe-n zări, prin ceață, sta luna-nsângerată;
Din neguri jucăușe abia se mai cunoaște
Câmpia care-adoarme și-ncep să cânte broaște
În papura de-un tremur de vânt înfiorată.