Țărm după ploaie.
Nisipuri, cerul căzut,
prisosul de cer.
Un Rimbaud țăran s-a așezat lângă mine, la masă,
cu iubita lui în ciorapi albi de mireasă,
un soldat Rimbaud, tânăr prin excelență,
s-a așezat la masă ca o ilustră eminență;
Eu i-am dat
țării mele poezie și copii.
Înseamnă că și sufletul
și mintea și datoria și onoarea.
Dar dacă sînt, cuvintele, cazmale?
Moartea, atunci, pe dedesubt, nu ți-ar capta decât
ecoul.
Mult mai frumos
Și adevărat
Tu ai zburat în cosmos
Întrecînd armăsarii
Am trăit în acele vremuri. Timp de o mie de ani
am fost mort. Nu căzut, ci vânat;
Când toată decența umană era închisă,
eram liber printre sclavii mascați.
(XI)
Iată stejarii bătrâni,
care-au trăit șapte sute de ani,
Oricât de sfânt era Iisus
Și cât de lămurit prin lut
Vedeai pe Cel venit de sus
Și ai săi nu L-au cunoscut.
Inima mea apăsată
Simte, în zori,
Durerea iubirilor sale
Și visul depărtărilor.
Învelișul tău
Ca o pasăre în cuibul inimii
În râuri de sânge te scalzi