Zeiască e ploaia de vise,
Splendide cristale în ropot,
Cu brațe spre tine deschise,
Mă-nalț ca un sunet de clopot.
Va veni somnul și milioane de animale fără ochi și milioane de vietăți roșii noaptea pe
ploaie - toamna semănătorul olog va plînge pe cîmpuri primăvara cu frunze de fier.
Evadații se vor întoarce singuri în temniță, pleoapele negre, lacătele de argint supușii din
Țărm după ploaie.
Nisipuri, cerul căzut,
prisosul de cer.
Un Rimbaud țăran s-a așezat lângă mine, la masă,
cu iubita lui în ciorapi albi de mireasă,
un soldat Rimbaud, tânăr prin excelență,
s-a așezat la masă ca o ilustră eminență;
Eu i-am dat
țării mele poezie și copii.
Înseamnă că și sufletul
și mintea și datoria și onoarea.
Dar dacă sînt, cuvintele, cazmale?
Moartea, atunci, pe dedesubt, nu ți-ar capta decât
ecoul.
Mult mai frumos
Și adevărat
Tu ai zburat în cosmos
Întrecînd armăsarii
Am trăit în acele vremuri. Timp de o mie de ani
am fost mort. Nu căzut, ci vânat;
Când toată decența umană era închisă,
eram liber printre sclavii mascați.
(XI)
Iată stejarii bătrâni,
care-au trăit șapte sute de ani,
Oricât de sfânt era Iisus
Și cât de lămurit prin lut
Vedeai pe Cel venit de sus
Și ai săi nu L-au cunoscut.