Povestea mea, iubiți menestreli, e ciudat de banală,
Ea s-a născut dintr-o primăvară de ieri
Și-o rătăcire a vântului pală!
1960
Când afară e totuși vreme bună
...
Îl urâți pe Eminescu, nu-i așa?
Voi ăștia care scrieți nonșalant
Raza
...
E tîrziu? E devreme?
Spre dimineață
Suntem pe ultima treaptă
...
Cât haos, cât plâns ne așteaptă,
Cât gol de speranță lipsit,
Fahrenheit 451
...
Onorată instanță: de tac cu cutezanță,
Chiar n-aș vrea să tac. Tăceam odinioară
Românul creator
...
Doamne, câtă tevatură
Și costisitor decor
Dialog
...
-Vrei să-ți să-ți amintesc cum ai fost?
-Nu, n-are rost!
Povara
A plouat din nou mărunt
Cu stropi reci, deși și mărunți
Magia
Privind vrăjit nuanțele de verde, gândesc: de-aș povesti lumii misterul eternității născute-n efemerul unei simple culori, cine m-ar crede? Sau de-aș povesti că port în buzunar un cristal de cuarț aproape magic, sigur aș fi privit ciudat și în mod tragic m-am decis să tac. Aș vorbi-n zadar. Lumea nu-i pregătită pentru-a ști că oricând se poate naște-a doua oară. Condiția-i s-accepte-ntâi să moară, să renunțe la măștile ce-o fac să pară și să-și rabde soarta pentru-a fi. Așa că privesc pierdut oceanul verde, cu valuri de nuanțe ce-mi șoptesc să mă las pătruns de verdele vrăjit și de norii albi și-azurul infinit, pentru că toate-s darul meu ceresc și să
tac, căci nimeni nu m-ar crede!
Ieșirea din matrice
Și dacă pot (căci nu prea pot, prea multe grele am tot strâns), aș încerca să sar de plâns, că-i prea grea crucea de-o port. El a putut. Dar El, e El. Eu în schimb doar par a fi, dar nu-s decât actorul efemer cercând, rugându-se la cer, să joace rolul lui Iisus purtând încălțări de fier. Uneori, simt că-i ceva, ceva în mine, înc-o viață, mă cercetez; da-s tot așa, aceeași umbră prinsă-n ceață. Și-atunci, oftez: of, tare greu mai iese ființa din matrice, unde zeci și zeci de eu încearcă să se ridice, să pară arc de curcubeu. Dar un mister tot am pătruns în cazna ieșirii din mine: nu tot ce-mi place-i de valoare, nu tot ce vreau este și bine, iar ce primesc mi se cuvine căci sunt aici pentru răbdare și durerea-i pentru plâns. Atuncea rabd și fac ce pot, ăsta mi-e rolul, așa-l joc, primesc lumină, pierd din foc, apoi rabd și asta-i tot.
Noaptea minții
...
Stingeți lumina vă rog,
Nu e nevoie de lumină