Povestea mea, iubiți menestreli, e ciudat de banală,
Ea s-a născut dintr-o primăvară de ieri
Și-o rătăcire a vântului pală!
1960
Te plicisești cu tine uneori?
...
Transpiri cercând să nu te plictisești?
Te plictisești cu tine uneori?
E prea târziu
Suntem așa de singuri și de jos
Atât de hotărât ostentativi,
România mea
...
Am auzit că se vinde la tarabă
Bucată cu bucată-n mare grabă,
Românii, străbunii.
...
Insensbili, ca din piatră
Nu mai e ca altădată
Poetul
Ce e poetul? E o persoană
Care vrea să se creadă că este
Opriți-vă!
Opriți-vă, nu treceți de suportabilitate,
Nu treziți cumva bestia ce doarme,
Tu și lumea
Lumea-i așa cum este, n-are nimic cu tine
Lumea-i a tuturora, nu este doar a ta,
Ispitei
...
Lasă ceții să salte voluptatea
La rang de artă mitocondrială
Lumile noastre din lumea lor
...
Să nu-ncetăm să ne hrănim cu vise
Neîncetând o clipă să visăm,
Lumina mea
...
Când peste noi coboară dimineața și roua se depune prin firele de iarbă, lumina mea, când se ridică ceața de-a lungul văii ce mărginește Oltul, să ne pregătim lumina mea în grabă, soarele din cer să-l luăm cu totul. Să luăm cu el și petece albastre de pe zarea pierdută-n depărtare, să le-așezăm în inimile noastre, să nu ne-mbolnăvim vreodată de uitare. Îți spun de Olt, căci de el ne leagă atâtea amintiri din vremea dinainte și fără el, din aventura noastră nu ne-ar rămâne prea multe cuvinte să povestim cât ne-a fost de dragă. Dar câte aventuri trăit-am împreună, lumina mea, că am uitat destule amănunte. Să ne-amintim, haide să luăm și luna din bolta înstelată, de-acolo, de pe munte. Dar să luăm cu ea și vreo două stele, ne lumineze-apoi fiece noapte, nopțile de iarnă reci și grele, când trupul tău miroase-a mere coapte. Și să fim în povestea noastră pe care o vom scrie împreună, ca pân-acum, eu noaptea ta albastră și tu, lumina mea, ciobul meu de lună.