Întrebat de Destin,
dacă pot să scriu,
Testamentul propriei mele Iubiri,
i-am răspuns zâmbind rece,
Plânge-mă cu rouă și cu dor,
Amintire,
să-mi pot spăla,
cu Lacrimile tale,
Zâmbete de plumb,
strivesc Visele Zorilor,
ce-abia se trezesc,
din somnul unor Gânduri,
Țărmuri pustii de Priviri,
ne spulberă nisipul Gândurilor,
spre Zările încețoșate,
ale Iluziilor unor Amintiri,
Suspine zidite-n,
Iluziile Vieții și Morții,
Cimitirelor noastre de Cuvinte,
prin care ne înmormântăm,
Umbre de Vise,
ce-au mai rămas din noi,
sunt aruncate,
pe străzile fără adrese,
Acoperă-mi mormântul,
Speranțelor,
acestor Iluzii ale Vieții și Morții,
pe care le respir,
Răstignit,
pe stropii ploilor de Gânduri,
grele și întunecate,
mă revărs,
Atât de departe de mine,
m-am rătăcit,
pe fruntea încruntată a Disperării,
unui Timp al Nimănui,
Îți zăresc Orizonturile zăpezilor imaculate,
din Ochii tăi,
Fericire,
numai prin părul Dorințelor deșarte,