Rădăcini amare,
de Așteptări,
se surpă,
odată cu malurile Speranțelor,
Stele stinse,
de varul Uitării,
folosit de Iluziile Vieții și Morții,
la zugrăvirea Timpului,
Stele stinse,
de varul Uitării,
folosit de Iluziile Vieții și Morții,
la zugrăvirea Timpului,
De ce ai rupt Zorii,
de pe Cerul Cuvintelor mele,
Iubire,
ca mai apoi să-i mototolești,
Remușcări,
înecate-n transpirații reci și absurde,
încă mai caută,
rădăcina unui mal de Cuvinte,
Câte lecții de mărinimie,
ne dau Disperările,
atunci când ne îneacă Visele,
în Uitările acestei Lumi,
Storuri trase haotic,
peste Pașii ce-abia se mai țin,
în lumina reflectoarelor,
unor Amnintiri descompuse,
Viscole de Durere,
răscolesc Sângele Zorilor,
care se scurge,
prin venele înjunghiate cu Întrebări,
Aripi de Înger,
se deschid,
în Lacrimile Cerului de Vise,
al Eternității Clipei,
Urme adânci,
Înecate în Umbrele Speranțelor,
ce-au existat undeva-cândva,
pe acest Tărâm,