La toamnă, sub nebunul glas de greieri,
Când şi singurătatea va fi grea,
Să-mi faceţi operaţie pe creier,
Să mă scăpaţi de gândul despre ea.
Ca un tren de marfă se târăşte
Ziua-n care nu eşti lângă mine,
Strig la toată lumea pe muteşte
Şi-mi acopăr faţa, de ruşine.
Și mâna stângă-mi ia deodată foc
Când trenul pleacă-n noapte, de pe șine,
Cu umbre care cad să se închine.
De mine-și bate insomnia joc.
Sunt bolnav și te-aștept
În neant, într-o gară,
Am o floare la piept
Și mi-e gura amară.
Învinsă, te întorci la tine-acasă,
În satul tău, în care crezi că eu
Ți-am construit figură scandaloasă
Cu căutarea și cu dorul meu.
Atât: să-mi scrii din locul tău de viaţă
cum mai trăieşti şi ce mai spui, ce faci,
să-mi umpli anii repezi şi săraci
cu plânsul tău curat de neagră ceaţă.
Am fost acasă. Urme de pârjol,
Pe pomi cădeau în moarte fragezi muguri
Şi ca un haos brusc organizat
Ea, vocea mamei, stăruia în lucruri.
Nu cheltui tristeţea prea curând
şi nu te sătura de suferinţă,
nu mai petrece zilele plângând,
că o să ai, de toate, trebuinţă.
Ca să te dau, vor liniştea să-mi dea,
sunt gata orice târguri să-mi propună,
dar cum s-accept şi ce să fac cu ea,
când lor trădarea li se pare bună?
De te zvârleam afară şi-ţi destinam noroiul,
Să fii pe totdeauna a altui Dumnezeu,
M-aş fi convins pe mine că e mai bine singur
Şi că aşa se cade, noroiul să fiu eu.