Am trecut pe stradă, fără de nădejde,
Şi în ochi ninsoarea scânteia,
Biciuit de viscol sufeream câineşte
Şi-am văzut lumină la fereastra ta.
Am scris în tinerețea mea nebună
Ceva ce se întâmplă-abia acum,
Că voi ieși pe cel din urmă drum,
„Albit și alb, bătrân de-atâta lună”.
Venise toamna ca o renunțare
și ca rugina, peste un cuțit,
era o zi, în care nu se moare,
și, totuși, tu, atuncea, ai murit.
Luați cu treburi mari, de bună seamă,
cu treburile grave dinspre moarte,
părinții ne-au murit, plecând departe,
uitînd atât: să spună cum ne cheamă.
Spre tine vin, când spun că vin acasă,
Deşi mereu mă risipesc pe drum,
Ce caldă e întoarcerea, acum,
Şi bornele şoselelor m-apasă.
De bună voie, gratuit, confirm
Că-n mine însumi eşti şi astăzi toată
Precum întorsul de pe front, infirm,
Pe care-l doare unde-a fost odată
Păşeşti pe-o blândă rază,
Mireasa mea din Cer,
Privirea-ţi înviază
Speranţă şi mister.
Dacă-aş avea cuvintele pe limbă
Cum am iubirea-n inimă, ţi-aş spune
Că eşti-prea-dulcea-mea-deşertăciune
Care cu alta, pururi, nu se schimbă.
Mi-e sufletul un câine de pripas,
În plină iarnă, pe-o autostradă,
Cei care se grăbesc n-au timp să-l vadă,
Dar eu, inconştientul, cui îl las?
Până acolo dac-ar fi un tren
Şi gările s-ar aşeza-mpotrivă,
Eu, negreşit, m-aş înhăma la el
Şi-aş accepta să-i fiu locomotivă.