ajunsesem la finalul cărții
și deodată
în camera întunecată a început să se audă
torențial
dimineața era albastră ca un haiku de Nichita
și pentru că ultimul său poem nu a fost scris
noi suntem aici
și așteptăm
ultimul pătrar -
pe prispa veche bunica așteaptă
nopți înstelate -
pe zidul vechi al casei
urma unui melc
alergam printr-un oraș al măștilor
iar trecătorii mă priveau compătimitor
nu purtam masca lor aurie sau neagră
pe care niște copii glumeți
ești închis într-o cameră luminoasă
unde culorile flămânde se amestecă în aerul rece
și tu te pierzi în această armonie a contrastelor
ca un anahoret al simțurilor
în dansul cuvintelor
punctuația e o formă de revoltă
pe drumurile ondulate de bătăile inimii
cuvintele descriu o linie zveltă
în noaptea prelungită a unei evanescențe disperate
priveam cum aleargă primăvara prin gânduri
și nimeni nu înțelegea că explozia cuvintelor
nu era decât freamătul unui cuib de graur solitar
stelele circulau în sens invers
pe marea platformă a cerului
nu opreau la semafor
nu clipeau la semnale luminoase
anevoios ne mișcăm ca într-o poveste
rostită de prea multe ori
punem întrebări inutile fără să așteptăm răspunsuri
nu contează, îmi spui