Se aud stelele cum plâng.
Noaptea se decide destinul zilei
în care tu visezi mai departe.
La o masă murdară,
Noi am intrat în spatiul verde,
punctul final spre infinit,
chiar dacă lumea nu ne crede,
trăim frumos, chiar de-am murit.
O palmă de lut cuprinde-nserarea,
se mișcă sub frunze un greier bolnav,
de muguri pătată pe-alocuri e zarea,
legenda se-ntinde pe plaiul moldav.
Țin palma întinsă spre soare-răsare
și mugurii rup din carnea mea tare,
mi-e frică de noapte, de ziuă mi-e frică,
aș merge desculță prin marea de sticlă
Prin legiuni solare răzbate crud un gând
străpuns de nemișcarea din care orice-avânt
prelins sub foi de pace murind închisă-n carte,
din trunchiuri vechi, uscate, o nouă viață arde.
Se întinde peste noapte umbra lunii sfârtecate,
din cotloane ies în șiruri șoarecii înfometați,
ca soldații în picioare felinare stau grupate
cercetând cu ochiul mare trecătorii speriați.
prima inoculare cu serotonină
a fost un experiment ratat
la 20 de ani răsuceam pe deget suvițele nopții
speriam câinii dimineții
Am făcut din noi un instrument de măsurare
al timpului, bucuriilor,
primăverii, strigătului de toamnă.
Ne întindem pe un cer gol
bolovanii grei ai Agorei
amintesc de fastul trecutului
marea ascunde în adâncuri mituri
legănate de un tangaj retoric
Pe sulul nopții este scris „tăcere”.
Pocnește mobila în casă,
o lună moartă-n depărtare piere
și tot mai mult, văzduhul mă apasă.