Homo habilis - rasa caucaziană(arealul - Moesia Inferior).
Am strâns în pumn pământul plămădirii
și parcă reavănul din el îmi murmura:
,,Ia plugul și trage-mi brazde prin vertebre,
și-nsămânțează veșnicia-n pâinea ta!
- Absoarbe-l! - îmi spuse sacerdotul mânându-și săgețile pornite din arcul sprâncenelor stufoase.
- Nu-ți fie frică de spiritul colindător prin vremi atemporale! - Și mi-a întins, cu palme tremurânde, răsufletul de lup ce adăsta lângă stejarul vieții, unde zăcea, cu ochi deschiși, carnala sa neființă. Se unduiau în jur barbarele păduri, aidoma urzelilor ce strălucesc și înfioară,-n taina lunii, ape. Și-o liniște uraniană și bizară parcă-mpietrea tot Polul getic laolaltă cu broderia lui de stele-logostele. Și îl sorbii ca pe-o licoare sfântă, ce răspândea sălbatica aromă a vântului de brazi și de costișe. O mistică senzație de zbor se cuibărea-n vertebrele-mi ușoare, asemeni unui dor ce caută nepământești esențe. Adulmecam prin translucide sanctuare mirosul flăcării de andezit ce-a înălțat la cer și-a mistuit bătrîna stirpe-a celor drepți și mai viteji... Și mirosea a sânge închegat tăria zidului-carpat și mușchiul de pe el a răstignire; iar Carul mic pulsa, creștea sedimentând în ochiul meu flămând un timp nețărmurit. Am ascultat cum dălți neînchinate ciopleau în ritmul toacelor de lemn uscat nemuritoare coloane sarmisegetuze. Am mângâiat, atunci, cu palme-nfiorate asprimea palmelor ce buciardau cetăți și am simțit prin vase capilare
sudoarea frunților de moți; tot mineralul lor - genunea - ce se-ascundea în tragerea pe roți.
Cetatea levita deasupra lumii și-un furnicar de stele roia în jurul ei, și fabuloși balauri îmi amețeau privirea; și gânditori de piatră păreau strămoșii mei. Și-mi deveniră ochii incandescenți ca jarul și colții îmi creșteau indefinit de mult, iar venele pădurii aievea mă-nghioldeau, rugându-mă șoptit să urc și să tot urc...
În luciul trist al apei se risipesc copaci,
cînd trece un răsuflet de stol întârziat;
Nu-i țeava rece-a puștii, nici prădătorul - Taci! -,
e-o frunză ruginie ce-n lac a răposat.
Of!, mireasă creolă pețită de vântul ce va să se reverse
peste zbuciumul tău lăuntric, smulgi necontenit
și-atemporal petale de nisip ce-au fost - odată ca niciodată -
viață zămislind genuni și-oglinzi de sare. Poate un nautilus
Noaptea stelelor lactee
se prelinge din cochilii;
Zburători, pterodactilii
înfioară-n graminee
Privesc la plopii,-n pâlcuri, ce-și tremură frunzare
De pe nisipuri albe, arzând ca zeul Ra;
Par roiuri de sclipire coroanele solare;
Mă doare azuriul și-aripa de-a zbura…
Valuri se-nspumegă în aerul sărat.
Galopul unui armăsar destramă-n urmă aurora
și zborul păsării nețărmuririi plutește ca un voal...
Trec beduini în triste caravane;
Cămilele-n genunchi se poticnesc;
Vâltori de nori coboară în turbane
și vântul geme surd, neomenesc.
pătrund anevoie
prin straturi geologice
pentru a mă naște
mă preling lent
Vase vechi, în suflet coapte
cu migală de-artizan,
cuarț de zori și sori de noapte
strălucesc nepământean.