Ci curgeți cânturi mult iubite
Spre marea veșnicei uitări,
Nici de flăcăi nu fiți șoptite
Și nici de fete-n fragezi zori.
Umblam prin codru,
Hoinar umblam,
Ceva să caut
Nici gând n-aveam.
Ce grav arăți, iubitul meu! Mai vie
E marmura, ca fața ta de gheață;
Ca statuia-ți, tu nu dai semn de viață;
Mai blândă-i piatra, de-o asemui ție.
Dat e grecului, din lut
Chipuri să dureze,
De făptura mâinii lui
Să se minuneze.
Cum de, pretutindeni, omul
Se tămăduiește?
Orișicui i-e drag de zvonul
Ce se rotunjește.
Un cap rotund de bucle plin –
Și dacă pot să trec mereu, mereu,
Cu mâinile-mi prin păru-acesta greu,
Până-n adânc sunt teafăr și senin.
Mistică limbă, numitu-te-au,
Pe tine, Haviz cel sfânt,
Și nu pricepură bucherii
Prețul aflat în cuvânt.
Splendid răsună când poetul
Ba cu un soare, ba c-un rege se compară
Dar când străbate sumbre nopți, cu-ncetul
El își ascunde fața lui amară.
Ah, voi zei, zei prea puternici,
Colo sus, în ceruri vaste!
De ne-ați da, pe lumea asta,
Hotărâre, bărbăție,
Cugetul, în bucurie,
Năzuit-a, cu ardoare,
Să descopere, să știe
Ce-i natura, creatoare.