Spre glorie-n veci nepieritoare.
Făcui om, leu și bou și soare
Vițel, maimuță, mâță, stea...
– Doar pentru bucuria mea.
E prea târziu ca să-mi surâzi.
Suspinele sunt prea târzii.
De mult e moartă dragostea
De care n-ai voit să știi.
Doamnele-astea știu poeții
Să-i cinstească, tot mereu,
Într-o zi, să vin la masă
M-au poftit cu geniul meu.
De care să te-ndrăgostești
Când amândouă te îmbie?
Ți-e drag pe mamă s-o privești,
Iar fata-i mândră și zglobie!
Dintre elemente, praful
L-ai știut dibaci supune,
Hafiz, când în cinstea dragei
Cânt gingaș ai prins a spune.
E trufie-a stihui,
Nu mă mai mustrați!
Slobozi fiți, aprinși, zglobii,
Mie-mi semănați!
În ochii mei, privirea ta cea plină,
Sărutul gurii tale pe-a mea gură,
Cui astfel de momente date-i fură
Ce altceva pe el îl mai alină?
Natura, arta par să se dezbine,
Dar se-ntâlnesc când nici nu-ți dă prin minte.
Pieri și-n mine sila dinainte
Și amândouă mă atrag spre sine.
Strune dezmiardă Apollo, dar și arc ucigaș el întinde:
Precum pe păstori el încântă, pe Python îl culcă-n țărână.
Strașnic ați construit! Doamne! Cum facem acum
Mai gras înverzește frunzar
Al viței de vie,
Sus, pe fereastră-mi!
Mai plin izbucniți